When does a business decision become a personal risk?

29.09.2026

This archive item is presented in its original language.

Administratorul unei societăți poate răspunde cu patrimoniul personal față de autorități, societate și creditori.

Materialul tratează răspunderea administratorilor, distinctă de cea a asociaților. Atunci când asociatul deține și calitatea de administrator, pot deveni incidente mai multe forme de răspundere.

Subiectul revine în actualitate în contextul în care Agenția Națională de Administrare Fiscală („ANAF”) a pus recent în dezbatere publică un proiect de ordin pentru actualizarea procedurii de atragere a răspunderii solidare, reglementată de Codul de procedură fiscală.

Inițiativa este una bine-venită. Noua procedură consolidează dreptul la apărare al persoanei vizate, care va putea consulta documentația aflată la baza analizei, formula obiecțiuni și prezenta înscrisuri sau explicații înainte de emiterea unei eventuale decizii de atragere a răspunderii.

Se creează astfel un cadru procedural necontencios, similar unui control fiscal, în care administratorul poate explica și fundamenta deciziile de afaceri care au determinat conduita analizată de organul fiscal. Or, tocmai motivele care au stat la baza acestor decizii pot deveni relevante, întrucât simpla calitate de administrator sau existența unor datorii fiscale ale societății nu sunt suficiente pentru a atrage răspunderea.

Codul de procedură fiscală reglementează situații determinate, printre cele mai întâlnite numărându-se: provocarea insolvabilității societății prin înstrăinarea sau ascunderea activelor, nedeclararea sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ori neîndeplinirea obligației legale de a solicita deschiderea procedurii insolvenței.

În aceste ipoteze, legea condiționează răspunderea de existența relei-credințe, ceea ce face cu atât mai importantă analiza motivelor și împrejurărilor care au determinat conduita administratorului.

Procedura fiscală este însă doar una dintre situațiile în care conduita administratorului poate genera o răspundere personală. Față de societate, răspunderea decurge chiar din mandatul încredințat.

Potrivit Legii societăților, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt guvernate atât de regulile mandatului (de regulă stabilite prin actul constitutiv, statut sau contractul de mandat), cât și de dispozițiile speciale ale legislației societare.

Administratorii răspund față de societate, printre altele, pentru existența reală a dividendelor plătite, pentru corecta ținere a registrelor cerute de lege, pentru executarea hotărârilor adunărilor generale și pentru îndeplinirea obligațiilor impuse prin lege și prin actul constitutiv.

Cu alte cuvinte, acceptarea mandatului de administrator nu înseamnă doar dobândirea dreptului de a reprezenta și de a lua decizii pentru societate. Ea presupune și asumarea răspunderii pentru modul în care aceste atribuții sunt exercitate.

Cele mai importante obligații ale administratorului devin mai vizibile atunci când societatea începe să întâmpine dificultăți. Legea impune administratorilor să aibă în vedere interesele creditorilor și necesitatea de a adopta măsuri rezonabile pentru a evita insolvența și a reduce pierderile.

În astfel de momente, unele decizii care, într-o societate sănătoasă din punct de vedere financiar, ar putea părea obișnuite trebuie analizate cu mult mai multă prudență. De cele mai multe ori instinctul te determină să achiți mai întâi creditorii privilegiați sau furnizorii curenți, în detrimentul creanțelor fiscale. De aceea, este nevoie de o strategie și de o fundamentare corectă a deciziei pentru a evita atragerea răspunderii solidare de către ANAF.

Însă, nu doar ANAF poate atrage răspunderea administratorilor. Când societatea ajunge în insolvență, administratorii și orice alte persoane responsabile de apariția stării de insolvență pot răspunde față de creditori.

Este important să nu confundăm insolvența, care privește insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, cu insolvabilitatea, care privește situația patrimonială a debitorului.

Insolvența societății nu atrage, prin ea însăși, răspunderea administratorului. O afacere poate eșua fără ca administratorul să fi încălcat legea. Simpla decizie proastă de afaceri, precum neverificarea financiară a partenerului contractual sau decizia de a plăti unor creditori în detrimentul altor creditori, nu este suficientă pentru atragerea răspunderii.

Situația se schimbă însă atunci când propriile sale fapte au contribuit la insolvență. Pentru aceasta este necesar să se dovedească caracterul deliberat al deciziei care a produs această stare de insolvență.

Legea enumeră situații concrete (dar nu limitative), precum: folosirea bunurilor sau a creditelor societății în folos propriu, desfășurarea unor activități în interes personal sub acoperirea societății, continuarea, în interes personal, a unei activități care conducea în mod vădit la încetarea plăților, ascunderea activelor, ținerea unei contabilități fictive sau plata preferențială a unui creditor în dauna celorlalți, precum și orice altă faptă săvârșită cu intenție care a contribuit la apariția insolvenței.

Așadar, faptul că societatea nu își mai poate plăti datoriile nu înseamnă automat că administratorul le va suporta din propriul patrimoniu. Dar modul în care acesta a administrat societatea înainte și după apariția dificultăților financiare poate face diferența dintre riscul societății și riscul său personal.

Așadar, contul societății nu este contul administratorului și nici al asociatului.

Această delimitare este importantă, mai ales în cazul societăților cu asociat unic. Proprietatea părților sociale nu dă naștere, de drept, și unui drept de proprietate asupra bunurilor societății. Prin urmare, patrimoniul societății este distinct de patrimoniul persoanei care o administrează, chiar și atunci când administratorul este, în același timp, asociat al societății.

Legea societăților sancționează penal administratorul care folosește, cu rea-credință, bunurile sau creditul de care se bucură societatea într-un scop contrar intereselor acesteia, în folos propriu sau pentru favorizarea unei alte societăți în care are interese directe ori indirecte.

Faptul că o persoană controlează societatea sau poate dispune de conturile acesteia nu înlătură obligația de a justifica juridic operațiunile efectuate cu patrimoniul societății.

Or, astfel de greșeli pot fi foarte ușor făcute atunci când societatea se confruntă cu lipsă de lichidități și de cash-flow.

Este firesc ca, atunci când o afacere începe să aibă probleme, administratorul să încerce să o salveze. Se negociază cu furnizorii, se amână investițiile, se încearcă recuperarea creanțelor, se caută finanțare sau se restructurază datoriile.

Or, insolvența nu este însă, în sine, un eșec și nici o sancțiune, însă amânarea ei la nesfârșit poate deveni una. Insolvența este o procedură legală concepută tocmai pentru situația în care societatea nu își mai poate achita datoriile în condițiile legale sau în condițiile contractate.

De aceea, încercarea de a salva afacerea nu trebuie confundată cu ignorarea stării de insolvență.

În astfel de situații este indicat să se deschidă procedura insolvenței. Nu este o rușine, societății nu i se ridică automat dreptul de administrare, societatea nu mai acumulează dobânzi și își câștigă dreptul la salvarea societății.

Astfel, trebuie să tragem un ultim semnal de alarmă, poate cel mai important pentru administratorii societăților aflate în dificultate.

În prezent, Legea nr. 85/2014 obligă debitorul aflat în stare de insolvență să solicite tribunalului deschiderea procedurii în termen de maximum 45 de zile de la apariția acestei stări, cu particularitățile prevăzute de lege pentru situațiile în care sunt în curs negocieri de restructurare.

Nesocotirea avertismentului poate depăși sfera răspunderii civile. Codul penal sancționează neintroducerea sau introducerea tardivă, de către reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenței atunci când întârzierea depășește cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege.

Mesajul nostru pentru administratori este unul cât se poate de clar: a încerca să salvezi societatea este legitim, însă a trage de timp fără a ține seama de momentul în care legea te obligă să acționezi poate transforma o problemă financiară a societății într-un risc personal (civil și penal).

Administratorul nu răspunde pentru simplul fapt că o afacere nu a avut succes, însă riscul răspunderii personale apare atunci când, în exercitarea mandatului, anumite decizii sau omisiuni depășesc limitele pe care legea le impune celui care administrează patrimoniul și interesele unei societăți.

Atunci când lucrurile devin dificile, nu trebuie să găsești singur toate răspunsurile. A cere ajutor la momentul potrivit nu este un semn de slăbiciune în administrarea unei afaceri, ci poate fi una dintre cele mai responsabile decizii pe care le iei pentru a o proteja. Un astfel de sprijin poate face diferența dintre o decizie dificilă de business și una care se transformă într-un risc personal.

Și, pentru că anul 2026 a adus câteva asemenea limite noi, încheiem cu patru reguli practice pe care orice administrator ar trebui să le cunoască:

• Ai distribuit dividende interimare?

Până la regularizarea diferențelor rezultate din distribuirea acestora, societatea nu mai poate acorda împrumuturi asociaților/acționarilor sau persoanelor afiliate.

Legea face trimitere la împrumuturile acordate asociaților/acționarilor sau persoanelor afiliate, iar nu administratorilor care dețin doar această calitate. Această distincție nu înseamnă însă că orice împrumut acordat unui administrator este, de plano, permis. Legalitatea unei asemenea operațiuni necesită o analiză distinctă, în funcție de tipul societății, regimul juridic aplicabil și conținutul contractului de mandat.

• Activul net a scăzut sub jumătate din capitalul social subscris?

Societatea nu poate restitui asociaților/acționarilor sau persoanelor afiliate împrumuturile primite de la aceștia.

• Cand activul net trebuie reconstituit?

Dacă acesta a scăzut sub jumătate din capitalul social subscris, societatea are obligația de a-l reconstitui cel puțin până la această limită, în termenul stabilit de lege.

• Creditarea în exces și deficitul de activ net transformă datoriile în capital social?

Dacă societatea nu își reconstituie activul net în condițiile legii și are datorii față de asociați/acționari provenite din împrumuturi sau alte finanțări, aceasta are obligația, la îndeplinirea condițiilor și în termenele prevăzute de lege, să majoreze capitalul social prin conversia acestor creanțe.